blog, jurnal

Jurnalul zilei de 9 mai 2020

Ce este recunoștința?


Am uzitat acest cuvânt destul de des, știam despre el că are o vibrație înaltă și mai știam că marii maeștri vorbesc despre recunoștință ca despre un stil de viață, de o stare.
Dar cum doar ceea ce eu experimentez se poate transforma in adevăr pentru mine aveam nevoie de o trăire ca să integrez acest concept. Și iată povestea:
Zilele trecute am vorbit cu o prietenă ca intre fete și la sfârșitul discuției ea mi-a spus că imi este recunoscătoare pentru că am inspirat-o să facă ceea ce face, pentru pasiunea ei datorită căreia si-a creat un cont de youtube și iubește ceea ce face. Cuvintele ei au fost :
“Recunoștință Narcisei mele,
Recunoștință
Recunoștință”
Am citit mesajul și am pus telefonul jos.. Ce mare lucru am făcut? Ea a facut singură totul spunea mintea mea?
Apoi un alt gând mi-a străfulgerat mintea: Eu am inspirat un oooom??????
Woooooww pe bune?? Doar prin felul meu de a fi. Doar am fost fară sa fac!!!!
Citisem in cărți de dezvolare personală despre ceea ce sunt eu ca entitate și care este menirea naturii umane, că împreună putem dobândi că suntem uniti, că suntem conectati la nivel de conștiință dar erau doar vorbe.
Iată cum recunoștința ei sinceră, pe care eu acum am ințeles să o primesc, m-a putut ajuta să trăiesc ceea ce aveam ca informație . Iată cum informația s-a transformat în cunoaștere. Abia din acest moment pot și eu să transmit, în cunoștință de cauză, RECUNOȘTINȚA mea celorlalți. Poate mintea imi va spune: dar nu e necesar să mulțumești pentru serviciile celorlalți! eu știu acum puterea din spatele cuvintelor, am această înțelepciune.
Această experiență m-a ajutat, mai departe, să conștientizez un program al minții de neîncredere și nerecunoaștere a invățăturilor pe care oamenii le-au adus in realitatea mea, pe parcursul timpului. Astfel căram după mine, de ani de zile frica de oameni, tradusă in rana de respingere. Am observat astăzi cum mintea a croșetat motive pentru care eu nu pot avea încredere în oameni, că oricâte lucruri minunate mă invață, mai devreme sau mai târziu mă vor parăsi, ma vor inlătura din viața lor, iar acest tipar se repeta. Mintea mea căuta mereu motive pentru care acei oameni nu sunt demni de încrederea mea, ba chiar mai mult vâna greșelile celorlalți ca dovadă a faptului că ei nu fac ceea ce spun. Pe rând, în lista persoanelor față de care m-am simțit respinsă au fost incluși părinții, profesorii, colegii, maeștrii.
Pănă astăzi eu nu reușisem să intergrez toate aceste trăiri și să le eliberez de acestă paradigmă. Am avut la indemână o mulțime de instrumente de a-mi liniști minte, dar părea un balaur cu multe capete. Cand spuneam că am taiat un cap (conștientizasem ceva), ieșea încă un cap și incă unul (incă o traumă) și treaba era fără sfârșit.
Tehnica cu care am reușit să văd aceste aspecte a fost aceea de a înțelege că în mine este un copil rănit, și că acelui copil e necesar să ii fiu și părinte. Eu sunt și personajele și regizorul și eu ii spun minții mele Stop.

poza

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *